CINE S-A UȘURAT ÎN NĂDRAGII MEI? (sau despre ursul ”rău” și cercetătorul silvic ignorant)
Puțintică istorie recentă
Sunt zeci de ani de când – în presă, în cărți și, mai nou, pe facebook – avertizez specialiștii de la ICAS-Brașov asupra unei grave serii de gafe ”științifice”, inventate și cultivate inerțial chiar de ei; care, și vânători fiind, înaintea cinstei pun ”pușca și cureaua lată” plină cu bani, pe lângă ceva cartușe.
Nu puțină lume mă consideră ”ăla cu urșii”, deși am scris de m-am săturat și despre uciderea pădurilor cu drujba, a apelor de munte prin MHC-urile private, despre ”civilizarea” sălbăticiei sau morbul betonării arabilului și cel al autostrăzilor confundate cu nivelul de trai ridicat. Dacă ”ăla cu urșii” mi-a cam rămas porecla, asta s-a datorat insistenței cu care l-am înălțat pe Moș Martin pe piedestalul de ”barometru ecologic”; realitate pe care ”specialiștii” ICAS-ului brașovean – ”profdrdocingii”, cum le mai zic eu grație titlurilor sunătoare – ar fi trebuit să o cunoască. Caz în care așteptările mele s-ar fi ridicat la atitudinea în care probitatea științifică să se îmbrace cu rostirea lui Vaclav Havel: ”Rolul intelectualului este, printre alte lucruri, să prevadă ca o Casandră diferitele primejdii, orori și catastrofe”... Acum să nu-mi spună nimeni că ”profdrdocingii” silvici de la Brașov n-au pretenții de intelectuali!...
Târziul semn al răului
De ce este ursul un ”barometru ecologic”? Fiindcă Principiul lui Olaf Arrhenius și Edward O. Wilson – verificat temeinic pe teren și citat de Hubert Reeves în Pămîntul e bolnav – demonstrează că atunci cînd 50% dintr-un habitat este distrus, el a pierdut 90% din speciile endemice. Cu alte cuvinte, pînă cînd într-un loc ajunge să dispară ursul – care, înaintea dispariției, e doar la vedere, flămînd și „stricător” – biotopul cu pricina a pierdut zeci de specii mărunte și greu de observant; specii care se sting anonim, fără a reproșa cuiva ceva și fără „a strica”. Așadar, ursul sare în ochi fiindcă e mare, iar dispariția sa, de la o vreme observabilă, este un semnal tartiv. Cînd Moș Martin e văzut la șosea, ecosistemul e răvășit. Când el a dispărut, ecosistemul e iremediabil alterat. Iar faptul că ”din avion” pădurile și pășunile sunt verzi și bântuite de drumuri și așezări de tot soiul, nu înseamnă nicidecum că ele oferă liniște și hrană. Încercați careva să trăiți zi de zi cu ce oferă o pădure. Mai ales una… elvețiană.
Tăcerea e de… rahat; ca și practicile
M-aș fi așteptat ca la vremea construirii noilor cartiere brașovene în spațiile păduroase locuite de urși, ”profdrdocingii” ICAS-iști să protesteze. Tot ei cuvenindu-se să protesteze și când, ani la rând, turismul brașovean era condimentat cu vizitele de masă la ”urșii gunoieri”. De ce?... Fiindcă peste tot în lume hrănirea urșilor de către om este prigonită prin lege, întrucât ursul ” se drogează” ușor cu bunătățile bucătăriei lui homo sapiens, devenind dependent.
Mai mult decât atât, tot mințile ”specialiștilor” de la ICAS au fătat noțiunea ”hrănire de abatere” , adică hrănirea urșilor de către om, cu intenția – vezi bine… - de a li se abate interesul de la șeptelul din pajiști și grajduri. Și au reușit să le abată atenția de la hrana lor naturală : ierburile, tuberculii, rădăcinile, insetele și fructele de pădure; asta în vreme ce colegii lor din R.N.P. Romsilva culegeau ”la plan” vară după vară exact această hrană : afinele, zmeura și ciupercile. Jaful acestora fiind completat de cel al echipelor de culegători pauperi, gestionate de samsarii exportului. Și, ca bomboana pe coliva ecosistemului forestier să fie pusă de aceiași ”specialiști” arghirofili, tot ei erau cei care patronau într-un fel sau altul asociații de vânătoare pe valută, unde puternicii banului de aici și aiurea împușcau urșii-trofeu din ”cazemate” de lemn, dinaintea cărora era administrată ”hrana de abatere”… De abatere a ursului în bătaia puștii. Iar faptul că la ora actuală întâiul cherestegiu al României – Gerald Schweighofer – sponsorizează cu bani facultățile de silvicultură de la noi , nu e decât dovada că tăcerea specialiștilor silvici merită plătită.
Știri cu gheare de urs și o concluzie
În anul în curs, presa a relatat panicată despre numeroasele interacțiuni ale omului cu ursul. Din ambele ”tabere” curgând sânge. Directorul unei asociații de vânătoare îmi mărturisea la telefon că, deși în terenul său n-a fost vreodată urs - fiind la șes, relativ departe de habitatele ursine firești - brusc s-a pricopsit cu un ”urs stricător”… De unde venise?... Cum apăruse? - nu mi-a putut explica. Iar situații similare au fost multe… Explicația îmi parvine din dialogul dintre A.G.- inginer silvic de la ICAS Brașov și M.M.V.- gestionarul unui fond de vânătoare care găzduiește ursul din vremuri imemoriale. Și trebuie să recunosc faptul că luciditatea nu se află de partea cercetătorului, ci de partea vânătorului care-l avertiza pe omul de știință că ursul nu e marmotă și că, relocat în secret pe te miri unde, el devine un real pericol pentru comunitate. Concluzia dialogului ( redat mai jos) este certă: pompieristic și pe șestache, unii urși au fost narcotizați și mutați pe unde i-a tăiat capul pe ”specialiști”. Iar victimele – oameni răniți sau păgubiți – ar trebui să ceară daune exact celor care, zeci de ani, au tolerat dezastrul din ecosistemul forestier carpatin, tratând simptomatic și mereu cu prețul altor vieți – de om , de animal domestic și de sălbăticiune - semnele bătrânului ”barometru ecologic”: ursul brun.
Inconștiența inocentă în dialog:
M.V.: Cine hotărăște locul relocării?! Bănuiesc ca trebuie aprobări speciale. Studii, etc. Chiar este așa de simplu să-l iei de aici si să-l muți dincolo? Aici nu se impun studii de risc ?! Îi relocați în Ardeal, Moldova?... Treaba asta cu relocarea mie îmi miroase ...Nu vorbim aici de veverițe sau marmote… Ursul este un animal periculos. Anuntați pe cineva înainte să-l relocați? Pe oamni... Știu ca suna aberant ce spun… Însă aberante sunt aceste practici. Exista protocoale, exista metodologie, etc? Uitați-vă ce se poate întâmpla. Ce echipamente de protecție sunt prevăzute?... Chiar orice gura casca poate sa participe? În filmulețe văd câțiva curioși! Pe șantier și dacă stai cu mâna în buzunar îți trebuie cascheta de protecție. La voi cum este? Doar curaj și Dumnezeu cu mila?
A.G.: Dacă în din parc național sau natural n-ai voie să-l scoți! N-ai voie să-l muți de la un gestionar la altul fără acordul părților!
M.M.V.: Bănuiesc ca-i mutați la RNP Romsilva mai tot timpul? Ca ei... sunt de acord!
A.G.: Deloc… Nu vor să audă de urși. Acțiunea este foarte complexă într-adevăr. Poliția asigură perimetru, noi ne facem treaba! Dar înca nu avem statuie pt. ce am făcut alături de colegii mei! Nu suntem platiți în plus pt. faptul ca ne riscăm pielea ca să salvăm un urs! Nu ne-au obligat superiorii niciodată să mergem să scoatem un urs din laț! Dar nici n-am refuzat sa mergem! Am cutreierat țara în lung și-n lat, ca să scoatem urși din laț. Am mers pt. că ne era milă de om și de animal! Fără bani în plus fără aplauze, fără steluțe sau inimioare roz! Problema este că în ultimul an lucrăm în zadar. Am relocat urși, iar aceștia s-au întors și au făcut aceleași măgării! Conflictele s-au înzecit!
Un trist post scriptum
Dincolo de tristețea dialogului și de bunele intenții ale tânărului inginer silvic A.G., este limpede că omul crede că urșii fac măgării, conflictele înzecindu-se din cauza lor - ca urși răi - nu din cauza cronicelor măgării ale întâi-stătătorilor din cercetarea și tăcerea silvică românească.
Nicolae Dărămuș
0 Comentarii