DANSÂND CA OMUL… SAU CU IUBIRE...
Postasem nu demult în pagina de Facebook imagini cu sălbăticiuni a căror frăție - încă în așteptarea omului - îmi păruse potrivit îmbrăcată în nădăjduitoarea tristețe a muzicii cu care John Barry îl însoțise în film pe ”cel care dansa cu lupii”. Un lup în odihnă, un elan rupând ierburi crude, un gluton gata de … gata de orice și un urs sobru dansau în imagini pe cântecul pomenit.
Un prieten m-a întrebat de îndată: ”Ai vazut un wolverine pe viu? Cum este?” ”Impresionant! – i-am răspuns – E ca un urs mărunt, dar parcă pus pe arcuri scurte și tari... Și are un aer - omenește judecându-l… - un aer de bandit... Ceea ce nu este de fapt” ” Și cam cât de mare este?” – a continuat prietenul. ”Cât un bursuc mare, dar mai înalt”- am lămurit eu. Și de aici mi s-a tras, fiindcă m-am îngrozit…
Mă întreb cum ar fi fost dacă glutonul - wolverinul, cum i se mai zice - ar fi avut mărimea și puterea unui urs. Dar și la supoziția că ursul ar fi putut avea apucăturile unui gluton… M-am liniștit însă de îndată: Dumnezeu n-avea cum face asemenea gafe!… Cel puțin nu aici și nu cu sălbăticiunile din Carpați.
Liniștea nu m-a ținut mult întrucât și-n Carpați omul ține mereu să danseze după legile lui: băgându-se peste partener, strângându-l în brațe, posedându-l acolo, pe loc și cu orice preț; un dans fără știuta distanță ce dă mișcării frumusețea libertății. Cu lăcomie dincolo de foamea glutonului și cu nesăbuința tehnică dincolo de puterea oricărui urs, omul ”fără niciun Dumnezeu” pare deocamdată o eroare. Nu a Creației , ci a propriilor alegeri.
Firește că uneori - când omul e față-n față cu vreun partener voinic și îmblănat - se poate întâmpla ca ultimul să ofere, acolo pe loc, o îmbrățișare aspră de mama focului. Moment în care omul - din stăpân, devenit brusc doar un mărunt asistat social - cere împușarea dansatorului neîndemânatic.
Nicolae Dărămuș
0 Comentarii